„Vrem spitale, nu catedrale”. Este doar unul dintre mesajele afişate duminică de oamenii care au mărşăluit în tăcere pe străzile din centrul Bucureştiului. Peste flori şi lumânări, domneşte liniştea asurzitoare a indignării. În urma celor 30 rămâne o realitate care-ţi îngheaţă sângele-n vene: o ţară în care numărul spitalelor este mult depăşit de cel al bisericilor şi catedralelor, o Românie în care se ridică mall după mall şi din care pleacă anual mii de medici. Pentru un salariu mai bun, pentru condiţii umane, pentru demnitate. O ţară în care unii încă preferă să se roage în loc să doneze sânge, în care oamenii aruncă vina în spatele mortului pentru că s-a nimerit ca o tragedie să aibă loc în seara de Halloween, la concertul unei trupe care cânta melodia The Day We Die.
Mii de tălpi au călcat duminică în acelaşi ritm şi au ajuns până pe urmele paşilor celor care vineri seara au ieşit în oraş doar pentru un concert. Pentru toţi intrarea a fost liberă. Pe unii, ieşirea i-a costat viaţa. De toate vârstele, îmbrăcaţi în haine piele, cu bărbi lungi şi dese sau cu ochelari de soare, peste 10.000 de oameni au fost astăzi un singur spirit. Spiritul #colectiv.
În Piaţa Universităţii, bucureştenii au început să se adune cu aproape o oră înainte. Printre primii care au apărut au fost câţiva tineri care purtau în mâini o pancartă mare, pe care scrie apăsat: „18.000 de biserici. 425 de spitale. Şi stăm şi ne uităm la fraţii noştri cum mor pe trotuare…”. În jurul lor e rumoare. Oamenii citesc mesajul, iar unii dau din cap aprobator. Andrei e cam cel mai matur dintre ei. Toţi vorbesc, însă, ca nişte oameni mari, oftează din când în când şi privesc dincolo de cei din faţa lor.
„Aia era o dărâmătură, o boschetăreală, a căzut tavanul, a luat foc lumea, nu s-au folosit extinctoarele. Au rupt băieţii uşa să mai iasă unul peste altul, dar eu cred că au murit mai mulţi decât se zice. În primul rând, ambulanţa a venit după o jumate de oră, nu după 10 minute, cum s-a tot spus, eu aşa ştiu. S-au spart geamuri, lumea plângea acolo, oamenii cereau apă. A sărit mai multă lume, au sărit oameni care n-aveau nicio treabă cu locul, niciodată, oameni care ascultă manele, de exemplu. Dar ei au sărit şi au intrat acolo în gazele alea şi şi-au riscat viaţa”, spune înverşunat băiatul. La 21 de ani, a pierdut prieteni în Colectiv, are amici care sunt încă dispăruţi şi vrea să arate realitatea aşa cum e, să spună tot ce-a văzut. Revolta îl gâtuie şi, din când în când, zice că nu mai vrea să vorbească. Apoi îşi aduce aminte de-ai lui, prieteni de care nu se mai ştie nimic, oameni rămaşi singuri de care nu mai are cine să se ocupe, şi izbucneşte din nou.
„Da, am încredere, am încredere în săracii medici, dar dacă n-au bani, ce să facă şi ei? Nu se investeşte în învăţământul de specialitate, nu se investeşte în spitale. Se fac biserici şi catedrale. Am venit şi cu un mesaj. E ceva de genul, aveţi grijă la accidente, că avem multe biserici şi niciun spital. Eu n-am nimic cu nicio biserică, să creadă lumea în ce vrea. Dar să se facă şi pe alte părţi, să se facă şi spitale. Doar de la Unirii până aici am dat de patru biserici”, încheie Andrei.
Citeşte mai mult pe Gândul.info
