Pentru că măcar acum, la trei decenii de atunci, trebuie să înţelegem că, după tot ce s-a scris, analizat şi cercetat cu amănuntul, evenimentele nu fac parte din fenomenul pe care unii au încercat să-l denatureze mârşav şi fără scrupule şi să-l numească „revoluţie”. Iar sugestiv în „condamnarea” termenului de „revoluţie” mi se pare referirea criticului şi scriitorului Theodor Codreanu în capitolul „Corporatocraţie şi cleptocraţie” din sublimul articol „Marea reeducare” publicat în revista Hyperion, numerele 7-8-9 din 2019.
Iată un fragment de articol: „Lovitura de stat din decembrie 1989, uzurpatoare a revoltei populare împotriva unui sistem represiv şi antinaţional, a deschis larg porţile terapiei de şoc în economia ţării. S-a dezlănţuit furia de realizare a condiţiei de tabula rasa: prim-ministrul Petre Roman nu a întârziat să declare industria românească drept morman de fiare vechi, sistemul de irigaţii din agricultură (în care se investiseră 60 de miliarde de dolari) a fost făcut praf peste noapte odată cu distrugerea de tip hoardă a întregii averi din din cooperativele agricole de producţie şi din IAS-uri, fiecare dintre „năvălitori” luând câte o cărămidă, o ciosvârtă de oaie sau de vită ş.a.m.d.
Trecerea de la comunismul sălbatic la capitalismul sălbatic a fost rapidă, înlesnind înlocuirea economiei centralizate cu deschiderea largă a porţilor corporatismului transnaţional, adică celuilalt tip de comunism numit globalism. Petru Urasche identifică metamorfoza de la cetatea închisă sub Ceauşescu la satul fără câini, oglindită de o altă observaţie memorabilă (similară cu a lui Petre Roman), aparţinând, de astă dată, lui Ion Iliescu: „Ţara noastră nu mai are graniţe”.
Primul preşedinte postdecembrist recunoştea, astfel, că idealul cominternist, trădat de Ceauşescu, devenea acum, „luminoasă” realitate. Spusa lui Ion Iliescu, observă Petru Ursache, avea dublu înţeles. Unul pentru sărmanii de noi: credeam că am scăpat de terorizantele restricţii la vamă şi că putem călători după dorinţă prim lume, prim locuri demult visate.
Dar nu pentru auzul nostru au fost rostite acele cuvinte, ci pentru ascultătorul nevăzut şi tăinuit, din <lojă>, care dorea să se încredinţeze că într-o împrejurare gravă şi solemnă s-a dat undă verde pentru o Românie fără hotare şi pe cale de dezmembrare. (Să fi rezonat, în mintea omului educat de către Soviete, în tinereţe, sarcina interbelică a partidului comunist?, n.n.).
A urmat farsa cu pluripartidismul care a însemnat, în fapt, fărâmiţarea compoziţiei demografice, distrugerea sistematică a industriei şi agriculturii, adică disponibilizarea forţei de muncă în folos străin; şi tot ce rezultă şi a rezultat numai şi numai la modul negativ, cum confirmă presa aservită (şi de data aceasta) noii puteri. Nu se poate spune decât: <grea epocă> Ana-Luca-Dej, grea epoca lui Ceauşescu, dar grea, pentru poporul român, şi epoca lui Iliescu-Brucan-Roman. Nici un semn nu se arată , nici din interior, nici de pe întinderea mapamondului. Iar Dumnezeu <pare că doarme/ cu capul pe-o mănăstire…>. Înainte ne amăgeam cu mitul Apusului, eroic, civilizat şi justiţiar. Dar se pare că după Ialta – Malta nu vrea să-şi dezmintă firea ce-i vine de la occido-occidere.
Poate de aceea s-a produs <integrarea monstrului> Să prindă puteri noi. Nu ne întrebăm în folosul cui”. Iar după superba şi argumentata teorie a lui Theodor Codreanu, vă propun, tot întru tragismul ţinerii de minte, moştemirea poetică „Bocet pentru Ăl Bătrân” aparţinând ingalabilului Adrian Păunescu. Şi încă „un mic amănunt”: semnatarul acestui articol chiar a participat, la scara redusă a Botoşanilor, la evenimentele din decembrie 1989.
Peste 70 de ore am lipsit de acasă, în zilele de 22-24 decembrie 1989, şi m-am înrolat în Gărzile Patriotice ale fostei întreprinderi socialiste Electrocontact pentru a apăra Castelul de Apă de la Cătămărăşti unde, în vâltoarea unor zvonuri şi manipulări bine ticluite, „teroriştii vor să otrăvească apa oraşului”.
Şi nici până la această dată a anului 2019 nu am avut pretenţia unui certificat de revoluţionar şi a altor drepturi greţos de profitabile de care beneficiază nişte „revoluţionari botoşăneni”. Şi care pe 22 decembrie se vor umple din nou de „pioşenie şi lacrimi de crocodil” la troiţa unei biserici de pe Pietonalul Unirii. Ruşine să vă fie profitorilor! (Gabriel BALAŞA)
Bocet pentru Ăl Bătrân
Ce tragic timp păgîn,
Se-mparte ţara noastră în partide,
De cînd l-am omorît pe Ăl Bătrîn,
Mormîntul lui nici nu se mai închide.
Am tras în el ca-n malul de pămînt,
Nu l-am putut în timpul vieţii frînge,
Şi el s-a dovedit de neînfrînt,
Că nu ne-a dat nici lacrimi şi nici sînge.
Cu el am omorît-o şi pe ea,
Într-un concurs fanatic de păcate,
Şi-atunci păcatul nostru devenea,
Mai greu ca ale lor, împreunate.
Aşa puţine vorbe mai rămîn,
Într-o tăcere plină de rafale,
Şi vai!, l-am omorît pe ăl bătrîn,
Erori peste eroarea vieţii sale.
Se-mpleticea de parcă era beat,
Şi totul îi apărea confuz, departe,
Prin gloanţele cu care l-am marcat,
El inspira şi aer, dar şi moarte.
Şi el ne-a fost măcar o dată baci,
Şi noi i-am fost măcar o dată turmă,
De ce am apăsat pe-acel trăgaci,
Cînd moartea şi-aşa venea din urmă ?
Ne trebuia şi milă şi efort,
Să le putem concilia pe toate,
De ce am dorit să-nceapă cu un mort,
Aceste ziduri de maternitate?
Eram români şi el era român,
A fost şi crimă, dar a fost o gafă,
De ce l-am omorît pe Ăl Bătrîn,
Cu mîini legate, împuşcat în ceafă?
Voi nu vedeţi că nu putem dormi ?
Voi nu vedeţi că ţara nu mai doarme ?
Din zori de seară pînă-n zori de zi,
Strigoiul lui aleargă prin cazarme.
Îşi plînge ţara ori de cîte ori,
De drama ei se-atinge şi îl doare,
Strigoi bătrîn ce cîntă ”Trei culori”,
Cum face la beţie fiecare …
Acest strigoi de unde-ncepe tot,
Priveşte dintre stele pe fereastră,
Din buzele ce a vorbi nu pot,
Porneşte cinic libertatea noastră.
Şi totuşi într-un tragic timp păgîn,
I-am încărcat cu întuneric pasul,
De ce l-am omorît pe Ăl Bătrîn,
Și nici măcar nu-i facem parastasul?
